Daunele morale – o teorie(oct. 16, 2011)

Dauna morala a fost denumita pe rand în doctrina dreptului „orice atingere adusa uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalitatii umane”(Rene Savatier, „La theorie des obligations. Vision juridique et economique” Dalloz, Paris, 1969, p 344) sau “prejudiciul care rezulta dintr-o atingere adusa intereselor personale si care se manifesta prin suferinta fizica sau morale pe care le resimte victima”(Pierre Tercier „Contribution a l’etude du tort moral et de sa reparation en droit suisse„, Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971, p 14).

Prejudiciile morale sunt cele care rezulta din vatamarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare baneasca. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integritatii fizice, sanatatii sau altor atribute ale personalitatii, cum ar fi , spre pilda, onoarea si reputatia. Asemenea prejudicii nu exclud, in mod necesar, cauzarea lor prin contact corporal. De pilda, durerea suferita de pe urma unei raniri sau loviri este un prejudiciu moral.

Daunele morale sint, deci, consecinte de natura nepatrimoniala cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constind in atingerile aduse personalitatii sale fizice, psihice si sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a caror reparare urmeaza regulile raspunderii civile delictuale daca fapta ilicita s-a produs in afara unui cadru contractual.

Daunele morale au fost clasificate astfel: daune morale constind in dureri fizice sau psihice numite pretium doloris; suferintele psihice determinate de cauzarea mortii unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de ranirea, mutilarea, desfigurarea sau imbolnavirea grava a acesteia sunt denumite si prejudicii prin ricoseu, iar despagubirea datorata pentru repararea acestora se numeste pretium affectionis; Prejudiciul estetic cuprinde toate vatamarile si leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau infatisarii persoanei, despagubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se pretium pulchritudinis; Prejudicul de agrement reprezinta restringerea posibilitatilor victimei de a se bucura de viata, de a avea parte din plin de satisfactii materiale si spirituale pe care aceasta i le poate oferi. Acest prejudiciu a fost calificat drept prejudiciu hedonist-“hedone„=”placere” in greaca veche.

Repararea prejudiciului de agrement a constituit obiectul de discutie in literatura noastra juridica chiar si in perioada in care repararea pagubei morale nu era admisa. Astfel s-a aratat ca „alaturi de munca trebuie neaparat avute in vedere si alte aspecte ce dau vietii culoare si valoare cum sunt: cultura, sportul, ocupatiile dezinteresate referitoare la familie si societate, deoarece incapacitatea de munca nu poate reprezenta toata paguba si, deci, trebuie avut in vedere si asa-zisul prejudiciu de agrement.„

Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnitatii, prestigiului sau cinstei unei persoane constau in proferarea de expresii insultatoare, calomnii, defaimari ori denigrari la adresa unei persoane si se pot infaptui prin viu grai, prin adresarea directa in public, in scris, prin publicitate in presa ori prin mass-media in general.

Normele eticii si echitatii interzic in principiu acordarea de despagubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufleteasca este incompatibila cu un echivalent banesc. Este insa justificata acordarea unor compensatii materiale acelor persoane ale caror posibilitati de viata familiala si sociala au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite savarsite de alte persoane. Aceste compensatii sunt destinate sa creeze conditii de viata care sa aline intr-o oarecare masura suferintele psihice ale victimei, cum ar fi asigurarea unei locuinte adecvate si mobilitate corespunzator, pentru o persoana condamnata la izolare ca urmare a infirmitatii pricinuite prin fapta ilicita.

Răspunderea civilă pentru daunele morale s-a conturat pe tăram delictual încă din dreptul roman, prin aşa-numitele delicte private ce erau sancţionate cu amenzi – actio in injuriarum. Această răspundere a continuat a fi exclusiv delictuală şi în dreptul medieval, în care delictele au fost îmbinate cu păcatele –delictum et pecatum, fiind sancţionate, ca în dreptul roman, tot cu amenzi. În dreptul modern, răspunderea civilă pentru daune morale a fost un timp numai delictuală, pentru ca, mai tarziu, să se admită şi răspunderea contractuală pentru daunele morale. În dreptul actual din majoritatea ţărilor europene, daunele morale sunt preponderent delictuale, domeniul delictual fiind domeniul tradiţional al daunelor morale, iar răspunderea civilă delictuală fiind răspunderea de drept comun în raport cu răspunderea contractuală pentru daune morale. După intrarea în vigoare a Codului Civil din anul 1865, în perioada 1865-1952, jurisprudenţa romană a promovat admiterea reparării băneşti a daunelor morale, fiind susţinută de doctrină. Dispoziţiile legale invocate pentru admisibilitatea reparării băneşti a daunelor morale au fost cele ale art. 998 C.Civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în temeiul cărora orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara, întregite cu cele ale art. 999 C.Civ., conform cărora omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa. Cum aceste texte legale nu fac distincţie după cum prejudiciul este patrimonial sau nepatrimonial, înseamnă că ambele sunt susceptibile de a fi reparate pe cale bănească, în aplicarea principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – unde legea nu distinge, nici interpretul nu este chemat a o face.

A existat şi un text de lege expres în Codul penal roman din anul 1936 (art. 92, alin. 2) care prevedea că despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într-o sumă globală, ele putand consta şi în sume plătite periodic, pe timp determinat, cand acestea ar satisface mai echitabil interesele părţilor. Tot astfel, în art. 6, alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1936 se arată că obiectul acţiunii civile este repararea daunelor materiale şi morale cauzate prin infracţiune.

La vremea respectivă a fost adoptat un sistem mixt de reparare a daunelor morale, prin mijloace nepatrimoniale cum ar fi publicarea hotărarii judecătoreşti de condamnare a autorului daunei, obligarea celui care a proferat calomnia sau insulta într-un ziar, de a o retracta în acelaşi ziar ori prin intermediul despăgubirilor băneşti. Cazurile reprezentative de daune morale susceptibile de reparare bănească erau atingerile aduse onoarei, cinstei şi demnităţii, actele vexatorii, ca intentarea de procese în scopuri şicanatorii, suprimarea vieţii celor apropiaţi, leziunile psihice cauzate prin atingerile aduse integrităţii corporale etc. În perioada 1952-1989 repararea bănească a daunelor morale a fost interzisă de către instanţa supremă pe cale de îndrumare, ceea ce a obligat instanţele judecătoreşti de toate gradele la neacordarea unor asemenea despăgubiri.

Începand cu anul 1990, încetand considerentele ideologice care au motivat interzicerea reparării băneşti a daunelor morale, s-a revenit la practica reparării băneşti a acestora. Legislaţia actuală îngăduie un sistem mixt de reparare a daunelor morale, atat prin mijloace nepatrimoniale, cat şi prin mijloace băneşti. În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor, instanţa supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.